Este foarte, foarte bine facut, dar nu neaparat din punct de vedere cinematografic, ci ca mecanism emotional. Personajul principal nu este Octav, esti tu. Tu esti Octav. Conacul ala nu e nu stiu ce proprietate cu care nu ai nimic de a face, este locul unde tu ai copilarit. Sunt prietenii tai, sunt amintirile tale, este prima ta dragoste si asa mai departe. Asta mi se pare mie fenomenal la acest film. L-am urmarit si am plecat de acolo plina nu de Octav, ci de mine.

Recunosc ca m-am cam foit in scaun. Si ca, la un moment dat, mi-am pierdut chiar si rabdarea. Dar asta pentru ca nu mai sunt obisnuit cu astfel de filme, iar asta e rau. La fel, mi-am surprins aceeasi stare si in timpul unui concert simfonic, ceea ce este si mai rau. Traim intr-o lume care a devenit prea cinica, prea exacta, prea pe repede inainte, si in care nostalgia, melancolia, poezia, reveria au devenit defecte, trasaturi negative, care trebuie ascunse.
Nu e un film pentru tanti Maricica de la parter. Si nici pentru papitoi, si nici pentru pitipoance. E un film dens, plin de metafora, de intelesuri, de mesaje si invitatii spre muzica si frumos, cu alte cuvinte, e un film foarte gresit pentru noi, cinicii si flegmaticii de azi. Da, e o greseala superba, care inca mai reverbereaza undeva in mintea mea, si care imi aduce aminte, cu obstinatie, de corectitudinea mea rigida, anosta si sterila.
Pentru mine, filmul asta a fost si un mare semn de alarma. Ce viata este aceea in care aproape ca nu a mai ramas loc pentru metafora?