Articole

Este foarte, foarte bine facut, dar nu neaparat din punct de vedere cinematografic, ci ca mecanism emotional. Personajul principal nu este Octav, esti tu. Tu esti Octav. Conacul ala nu e nu stiu ce proprietate cu care nu ai nimic de a face, este locul unde tu ai copilarit. Sunt prietenii tai, sunt amintirile tale, este prima ta dragoste si asa mai departe. Asta mi se pare mie fenomenal la acest film. L-am urmarit si am plecat de acolo plina nu de Octav, ci de mine.

Recunosc ca m-am cam foit in scaun. Si ca, la un moment dat, mi-am pierdut chiar si rabdarea. Dar asta pentru ca nu mai sunt obisnuit cu astfel de filme, iar asta e rau. La fel, mi-am surprins aceeasi stare si in timpul unui concert simfonic, ceea ce este si mai rau. Traim intr-o lume care a devenit prea cinica, prea exacta, prea pe repede inainte, si in care nostalgia, melancolia, poezia, reveria au devenit defecte, trasaturi negative, care trebuie ascunse.
Nu e un film pentru tanti Maricica de la parter. Si nici pentru papitoi, si nici pentru pitipoance. E un film dens, plin de metafora, de intelesuri, de mesaje si invitatii spre muzica si frumos, cu alte cuvinte, e un film foarte gresit pentru noi, cinicii si flegmaticii de azi. Da, e o greseala superba, care inca mai reverbereaza undeva in mintea mea, si care imi aduce aminte, cu obstinatie, de corectitudinea mea rigida, anosta si sterila.
Pentru mine, filmul asta a fost si un mare semn de alarma. Ce viata este aceea in care aproape ca nu a mai ramas loc pentru metafora?